Pulbere de fericire
Visează că e fericit. Știe asta chiar dacă nu vede ceva. Știe pentru că totul e alb în jur, iar o lumină caldă ca soarele de mai îi mângâie trupul și simte că e în siguranță. Nu aude nimic, dar totuși știe că e fericit. Întinde mâinile și în albul acela vid din fața sa o simte pe ea. Îi simte trupul cum stă acolo scăldat și el în lumina aceea palidă, o simte respirând, o simte vie. Dă să o tragă mai aproape de el, dar parcă mâinile îi sunt prea lungi, iar ea e prea departe. Însă el e fericit.
Are un mic zâmbet ce-i aduce cute în jurul buzelor când se trezește în mijlocul nopții. Luna plină varsă o lumină albă în cameră. Se ridică într-un cot și o vede cum doarme. E acolo lângă el și respiră liniștit, regulat, ca într-o transă. Îi e drag de această copilă! Părul lung, moale, pielea albă, fină, pistruii mici pe sub genele scurte. Trupul ei mic, așa cum dormea pe burtă, mâinile ei veșnic reci vârâte sub pernă. Aproape c-o iubea. Știa că nu trebuie și că tot ce face e greșit și totuși simțea ceva pentru ea acolo în inima sa de gheață.
- Eu sunt un sensibil, știi? i-a spus el cu un aer afectat când s-au cunoscut.
- Da? Nu se prea vede! îi răspunsese ea ridicând o sprânceană. Ești mai degrabă genul ăla de tip rebel.
- I-auzi! Și tu ai constatat asta după o caserolă cu căpșuni și un pahar cu tărie?
- Nu, îi spusese ea ridicându-se de pe taburet cu o sclipire în ochi, ci după felul în care faci totul să pară o provocare.
Zâmbește și mai mult când își aduce aminte, iar ea parcă îl simte și se mișcă. Se chircește și mai aproape de el, mormăind un „cât e ceasul”. El o ia în brațe. E destul. El știe asta. Iar ea n-are nevoie de mai mult. Vrea să simtă prezența lui, protecția lui, căldura lui pe trupul ei veșnic rece. Să-i încălzească mâinile reci, picioarele reci. Trupul înghețat. Oricât de mult s-ar ghemui mai aproape de el, parcă nu-i niciodată destul. Ar vrea să intre în sufletul lui, să își facă casă și să stea la căldurică. Aude cum respirația lui devine regulată și știe că a adormit. Încearcă să-i urmeze exemplul și respiră la unison.
Apoi se oprește.
Trage aer o dată, apoi o a doua oară, dar parcă plămânii n-o ascultă. Cer tot mai mult aer, îl cer pe tot! Se zbate, sa dezvelește, se ridică în capul oaselor și dă să ajungă la fereastră s-o deschidă. Cade, se împiedică de cearșaful căzut pe jos. Fereastra nu are mâner, e pur și simplu un perete de geam, transparent, după care se vedea o noapte neagră fără lună, stele sau lumini. Doar umbre și forme. Se întoarce speriată spre el care încă doarme pe spate cu respirația lui regulată. Nu aude, nu simte, nu vede. Și ce e de auzit când plămânii ei nu au aer destul să se umfle? Și ce e de simțit când ea nu e lângă el? Și ce e de văzut când el încă doarme, iar ea începe să aibă ochii plin de lacrimi? Ăsta era cel mai mare coșmar al ei!
- Dacă eu sunt un rebel, atunci tu cum te-ai descrie?
- Nesigură.
- Aș fi jurat că o să spui puternică.
.gif)
0 comments