↟ Broșată cu clape, 304 pagini
↟ Mulțumesc super mult librăria online Libris pentru acestă carte!
↟ Comandă de aici.
Bianca Piper are șaptesprezece ani, este o fire cinică, dar o prietenă loială, și nu se crede deloc cea mai frumușică din grupul ei de amice. Totodată, este mult prea isteață ca să se lase atrasă de șarmul fustangiului Wesley Rush, vedeta liceului. De fapt, Bianca îl urăște. Ba chiar, după ce acesta o poreclește „Duffy”, îi răstoarnă un pahar de Cola direct în cap.
Însă lucrurile nu stau prea bine în familia Biancăi, iar ea caută cu disperare ceva care să o distragă. Așa că îl sărută pe Wesley. Mai mult decât atât, chiar îi place. Dornică de o evadare, Bianca începe cu el o relație secretă, de tipul inamici cu beneficii.
Dar, apoi, situația se schimbă. Wesley nu e deloc un tip superficial, iar viața lui e la fel de încâlcită ca a ei. Dintr-odată, îngrozită, Bianca își dă seama că e pe punctul de a se îndrăgosti de tipul pe care credea că îl urăște cel mai mult.
Kody Keplinger s-a născut și a crescut într-o mică localitate din vestul statului american Kentucky. A îmbrățișat definitiv cariera de scriitoare în urma publicării acestei cărți, pe care a scris-o pe când avea doar șaptesprezece ani. Duff a devenit rapid bestseller internațional, bestseller New York Times și USA Today, după care a fost ecranizată și a apărut pe marile ecrane în anul 2015. A continuat să scrie și să publice, romanele ei bucurându-se de mare succes printre cititori. Acum, la doar 26 de ani, predă cursuri de Scriere Creativă pentru Copii și Adolescenți la Gotham Writers, New York.
„În liceu, întotdeauna m-am simțit ca rățușca cea urâtă – prietenele mele cele mai bune erau incredibil de frumoase, așa că în ultimul an de liceu, atunci când am aflat că există și un cuvânt care descrie această stare de fapt, am știut că eu eram ceea ce se numea DUFF – Desemnată Urâțica și Dolofana din gașca Fetelor. Ideea de a scrie un roman cu titlul Duff a pornit mai întâi ca o glumă, dar când am realizat că și prietenele mele se simțeau uneori Duff, am știut că trebuie să-mi scriu povestea.”
Părerea mea în legătură cu acestă carte s-a tot schimbat pe parcursul ei, așa că acum nici nu mai știu ce să cred!
Bianca Piper e o adolescentă normală. Urăște pe toată lumea, e o fire cinică, mama ei e mereu plecată prin turnee, tatăl ei îi spune „gărgătițo”, are două prietene cele mai bune, pe Jessica și Casey, care arată demențial, urăște clubul „Nest” și mai presus de toate îl urăște pe Wesley Rush - tipul popular, înfumurat, fustangiu, care s-ar culca cu orice tipă oriunde și oricând. Dar într-o seară pe când era la club împreună cu prietenele ei, Wesley vine și vorbește cu ea. Deși orice altă adolescentă „normală” ar fi murit de bucurie, Bianca nu simte la fel. Mai ales că el îi spune că e o „Duffy”.
„- Desemnată Urâțica și DoloFana din gașca Fetelor, a clarificat el (...) N-am zis că arăți ca un căpcăun, dar în comparație cu... a spus el și a ridicat din umerii lați (...) ai niște prietene tare... tare bune (...)
S-a oprit din vorbit cu ochii la ce se petrecea pe ringul de dans, apoi s-a întors către mine:
- Ideea e următoarea: s-a dovedit științific că în fiecare grup de prieteni există o verigă slabă, o Duff.”
Da, n-ar trebui s-o deranjeze atât de tare, însă Bianca nu se poate abține din a se gândi la acel cuvânt. „Duff”. Cum îți puteai da seama că cineva e „duff”? Ce-l face să fie veriga slabă? De ce tocmai ea era „duff”-ul grupului? Adică da, n-are corpul de majoretă a lui Casey sau ochii mari ai Jessicăi, dar are și ea calitățile ei. Cum ar fi inteligența și sarcasmul. Wesley nu știe nimic! „Își ține creierul în pantaloni - ceea ce înseamnă că-i microscopic.”
Dar atunci când Universul are niște planuri cu tine, nu te lasă să scapi așa de ușor! Așa se face că Bianca, gândindu-se din ce în ce la cuvântul ăla și făcându-și scenarii, dă tot timpul cu nasul de Wesley care o numește Duffy și care parcă vrea s-o facă să-i ajungă în pat - cum? tocmai ea dintre toate fetele din liceu să nu-i cadă la picioare? o duffy? Și deși prietenele ei cele mai bune o tachinează cum că l-ar plăcea pe Wesley în secret, Bianca nu recunoaște nimic. Nici atunci când - „din greșeală” - l-a sărutat pe Wesley. Și i-a plăcut! Sau când a mers puțin cam prea departe...
Cu tot ce se întâmplă cu mama ei, tatăl ei care se reapucă de băut, prietenele ei, fostul iubit care se întoarce în oraș, crush-ul pe Toby - un tip drăguț și deștept, nu înfumurat și stupid așa ca Wesley -, cuvântul ăla care o tot obsedează, Bianca are nevoie de ceva care să-i distragă atenția și paradoxal, Wesley pare să fie acea persoană. Așa ajunge Bianca să se dezică de toate ideile ei și să-și schimbe perspectiva total asupra anumitor lucruri. Dar cât de departe merge pentru a se deconecta complet de problemele din jurul ei?
Știți, într-un fel chiar o înțeleg pe Bianca. Cu toții am avut la un moment dat nevoie de o scăpare, o evadare, o distragere de la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Dar ceea ce nu mi-a plăcut a fost faptul că Bianca ajunge să devină imorală, iar după cartea devine destul de previzibilă. A doua parte e complet previzibilă, iar finalul e cam la fel - din punctul meu de vedere. Relația dintre Bianca și Wesley mi s-a părut puțin cam șubredă spre final - și așa, ca de film-stupid-clișeic-cu-și-despre-adolescenți. Așa că am să zic că cel mai mult mi-a plăcut prima parte a cărții unde Bianca e Bianca, iar Wesley e așa cum îl știm, iar prietenele ei îi sunt încă prietene și că autoarea nu e deloc pudică sau vulgară, iar povestea a fost relativ veridică.
Ceea ce mi-a plăcut - și motivul pentru care îi nota aia de pe Goodreads așa de mare - e ideea asta de Duff. Până aici n-am mai întâlnit-o și deși poți regăsi peste tot duff-ul grupului, nimeni nu a tratat acest subiect așa cum a făcut-o Keplinger. Îmi place că într-un final, demolează tot ceea ce Bianca începe să creadă, să audă sau să-și imagineze despre acest statut și că spune: „Eu eram o Duff. Și era un lucru bun. Fiindcă cine nu se simțea Duff nu avea prieteni (...) De ce mă stresasem din cauza cuvântului ăstuia atâta vreme, când, de fapt, era așa de simplu? Ar fi trebuit să fiu mândră că sunt Duff. Mândră că am prietene care, în mintea lor, erau Duff pentru mine.”
Încă un lucru care mi-a plăcut a fost problema cu care se confruntă multă lume - și aici nu vorbesc neapărat despre adolescenți - și anume, sentimentul de deconectare. Când totul e prea real și prea greu de înfruntat, căutăm diferite refugii - unii își găsesc refugiul în citit, călătorit, meditat și așa mai departe -, iar Bianca își găsește refugiul exact unde nu trebuie, adică la Wesley. Felul în care e descrisă fuga ei de probleme și realitatea cu care trebuie să se confrunte au fost conturate și subliniate atât de bine, încât la un moment dat am început să empatizez cu personajul.
„Nu contează unde te duci sau ce faci ca să-ți distragi atenția, până la urmă tot trebuie să dai piept cu realitatea.”
Ce se întâmplă cu mama ei? De ce s-a reapucat tatăl ei de băut? Ce cred prietenele ei despre statutul ei de Duff? Cum ajunge Bianca acasă la Wesley și cât de departe merge pentru a fugi de ce e în jurul ei? Și când trecutul amenință să tulbure prezentul, oare Bianca mai poate suporta? Cum se schimbă Welsey și de ce? O carte despre etichete, statute și petrecerile date în Nest, despre deconectare, „Litera stacojie”, relații și ultimul an de liceu. O poveste despre o Duffy și un tip care ajunge să se schimbe, despre prieteni și foști/actuali iubiți. Recomand acestă carte mai mult pentru ideea de la care a pornit și pentru felul în care evoluează lucrurile. Până la urmă, în fiecare dintre noi există o părticică de duff!
2 comments
Nu am citit cartea, dar am vazut filmul si mi se parte foarte dragut. E adolescentin si cu multe probleme tipice, dar destul de catchy si interesant.
RăspundețiȘtergereFilmul e atâââât de diferit față de carte. Mi se pare că au eliminat esențialul din el. Îți recomand cartea - e muuult mai bună ^-^
Ștergerexx