Recenzie: Printre tonuri cenușii de Ruta Sepetys
↠ Broșată cu clape, apărută la Editura Epica, în martie 2014
↠ Gen: young-adult, historical fiction
↠ Vârstă: +12 ani
Glasul unei fete rupe tăcerea istoriei.
V-ați întrebat vreodată cât valorează o viață de om? În dimineața aceea, viața fratelui meu a valorat cât un ceas de buzunar.
Lituania, iunie 1941: Lina, o adolescentă de cincisprezece ani, fiică de rector universitar, se pregătește să urmeze din toamnă cursurile Școlii de Arte din Vilnius, și așteaptă cu nerăbdare vacanța de vară de dinainte. Dar, într-o noapte, bubuituri amenințătoare se aud la ușă, iar din acel moment viața ei și a familiei ei se schimbă pentru totdeauna. Poliția secretă sovietică, NKVD, îi arestează pe Lina, pe mama ei și pe frățiorul ei mai mic. Cei trei sunt evacuați din căminul lor și târâți în vagoane de transportat vite, descoperind curând că destinația lor era Siberia. Despărțită de tată, Lina încearcă să strecoare indicii în desenele ei, pe care reușește să le expedieze în secret, din mână în mână, sperând să ajungă în lagărul unde este el încarcerat. În această sfâșietoare și tragică poveste, Lina se luptă cu disperare pentru viața ei și a celor apropiați, cu singura armă de care dispune: iubirea. Dar oare iubirea este de ajuns ca s-o țină în viață?
Născută și crescută în Michigan , Ruta Sepetys este fata unui refugiat lituanian. Țările Baltice (Lituania, Letonia și Estonia) au dispărut de pe harta Europei în 1941, și nu au reapărut decât în anul 1990. Și cum povestea asta a tot auzit-o de mic copil, Ruta s-a hotărât să fie glasul sutelor de mii de oameni care și-au pierdut viețile în timplu politicii de epurare a regiunii baltice duse de Stalin. Ruta locuiește cu familia ei în Tennesse, Statele Unite.
Știți genul acela de cărți pe care le citiți și simțiți cum treceți prin toate stările posibile? De la bucurie, râs, ușurare și până la teamă, disperare și plâns? Nu? Ei bine, atunci nu ați citit acestă carte!
„Mă gândeam la Munich în timp ce făceam schița, la teoria lui conform căreia durerea, dragostea și disperarea alcătuiau verigile unui lanț infinit.”
Lina nu s-a gândit vreodată că avea să fie deportată. Bine, existau semne vizibile dacă erai îndeajus de realist încât să deschizi ochii larg, însă pentru o adolescentă de cincisprezece ani există și lucruri mai importante. Călătoriile, viața bună pe care a avut-o, prietenii și toate clipele fericite au rămas o amintire pentru fată și pentru familia ei. Lituania lui Stalin nu mai era un loc atât de pașnic precum l-a crezut Lina până atunci, astfel că se trezește în miez de noapte că trebuie să-și facă bagajele și că trebuie să iasă din casă însoțită de mama și fratele ei mai mic, duși într-o mașină de către soldații sovietici. Într-o mașină alături de alți oameni care urmau să fie deportați. Oameni pe care îi cunoștea ori pe care îi vedea pentru prima dată. Oameni care deși nu păreau să aibă ceva în comun (o bibliotecară, un colecționar de timbre, copii, o femeie care tocmai a născut, etc.), pentru sovietici era clar că reprezentau o amenințare, așa că singura cale era să scape de ei. Aveau să fie trimiși undeva departe. Departe de casa lor, departe de Lituania, ba chiar departe de Europa. Într-un loc unde numai sovieticii știu.
„Doi soldați târau un preot pe peron. Avea mâinile legate și sutana murdară. De ce un preot? Dar, la urma urmelor... de ce oricare dintre noi?”
Tot ce contează acum e să rămână împreună. Deși tatăl lor se află probabil în altă mașină, în alt tren, Lina, mama ei și fratele ei mai mic trebuie să rămână uniți. În trenul ce avea să-i scoată din Lituania, Lina îl întâlnește pe Andrius și pe mama acestuia. Chiar dacă la început nu părea să fie prea deschis, Andrius ajunge să fie un prieten de nădejde. Toți lituanienii ajung, mai devreme sau mai târziu, să se ajute între ei. Rămân uniți, mânați de un imbold puternic, de speranța unui final fericit.
Drumul până la destinație e greu, plin de imagini oribile pe care Lina nici nu și le putea imagina cu câteva zile înainte: oameni bolnavi, cu răni, bube sau înfometați, trupuri fără viață aruncate din trenuri ca niște saci și lăsați în câmp în voia sorții, bebeluși morți și mame cu suflete sfâșiate. Peisajul pictat de sovietici e negru, fără vreo urmă de speranță. Ce avea să se aleagă de ei dacă vor mai ajunge întregi la destinație? Înfometați, murdari, fără a ști unde se îndreaptă, lituanienii încearcă să rămână uniți. Dar cât de uniți pot rămâne atunci când simțurile primordiale încep să iasă la suprafață și ar face orice pentru un colț de pâine?
„Săptămâni. Pierdusem șirul zilelor de când eram pe drum. Nu mă mai uitam după cadavrele aruncate din vagoane. După fiecare oprire, lăsam în urmă o droaie de trupuri fără viață.”
O carte care a reușit să mă zguduie, care m-a făcut să trec prin toate stările posibile, care m-a făcut să sper și să mă îndoiesc, care m-a făcut să realizez că suntem, într-adevăr, norocoși. Noi, în secolul XXI, noi românii din timpul lui Stalin. Auzi la ora de istorie despre regimul comunist și despre tot ce a fost în timpul celor două războaie, auzi fapte generale, obiective, procesate fără pic de implicare emoțională. Și apoi citești despre ceea ce s-a întâmplat de fapt, detalii pe care nu le auzi la școală și care fac diferența, care te fac să realizez realitatea crudă. Tot romanul este spus din perspectiva Linei, ca un jurnal pe care aceasta l-a păstrat în minte, tulburător tocmai prin flashback-uri. În timp ce stă în tren, înfometată, înghețată de frig și murdară, Lina își aduce aminte cum era acasă când era curată, mânca bine, era îmbrăcată și viața părea mult mai ușoară.
Totul pare atât de realist... și acum știu de ce. Toată cartea a fost scrisă în urma unor cercetări ample de-ale autoarei: a vizitat locuri, a adunat mărturii, a văzut fotografii, a căutat și săpat în istorie până a găsit firul exact de care să se țină. Mă trec toți fiorii când mă gândesc că totul a fost real, că pentru mulți nu a existat un final fericit și că cei care au scăpat au avut viața schimbată pentru totdeauna. Cred că tocmai lucrurile astea fac cartea excepțională - realitatea pe care a fost clădită, empatia cu care a fost scrisă și talentul autoarei de a mânui cuvintele. Pentru că nu există personaj care să nu te surprindă, nu există moment din carte în care să nu te întrebi ce se va întâmpla mai departe și nu există capitol în care să nu speri că poate există și o geană firavă de lumină pentru ei.
„Jonas mi-a spus că te-ai purtat urât cu Andrius. Nu e drept. Câteodată bunătatea poate fi exprimată într-un mod stângaci. Dar e mult mai sinceră în stângăcia ei decât toată distincția domnilor despre care ai citit în cărți.”
Personajele au fost foarte bine construite - te atașezi de ele, ajung să te surprindă, le vezi intențiile și începi să crezi în ele - însă, surprinzător, mi-a plăcut foarte mult de Krețki. Încă de la început am simțit că e ceva diferit cu acest soldat sovietic. Probabil pentru că era cel mai tânăr? Poate... Pentru că da, sovieticii îi îndoctrinau încă de tineri, transformându-i în mici păpuși cu creiere spălate. Și deși nu a fost întocmai „băiatul bun”, Krețki pare să nu aibă în întregime creierul infectat. Se mai zărește o urmă de umanitate în el!
Oare Siberia este, într-adevăr, destinația finală? Câți dintre ei mai ajung până acolo? Ce se întâmplă cu Lina și familia ei? Dar cu Andrius și mama lui? Reușesc să rămână uniți până la capăt? Și ce vrea acest Krețki de la ei? Câte mai pot îndura? La ce îi supune sovieticii și care e prețul pe care trebuie să-l plătescă pentru a fi lăsați în pace? O carte tulburătoare, extraordinară și care va apărea pe marile ecrane în curând. O poveste pe care trebuie efectiv să o citești pentru a înțelege evenimentele, pentru a le simți mai ales. Pentru că atunci când avalanșa de sentimente începe să te lovească, nu mai e drum de întoarcere; rămâi captiv, dornic să înțelegi mai multe și ajungi prin a căuta cu disperare acel final fericit care întârzie să apară. Nu vă pot recomanda îndeajuns această carte! Citiți-o, citiți-o, citiți-o!
„- Patetic, și totuși, am supraviețuit. Sigur că da, supraviețuirea e pedeapsa mea. Așa trebuie să fie. Femeia asta a închis ochii și s-a dus. Mi-am dorit moartea chiar din prima zi, și, cu toate astea, supraviețuiesc. E chiar așa de greu să mori?”
„[Edvar Munich] A spus: «Din corpul meu putrezit vor răsări flori, iar eu sunt în ele și aceasta este etrnitatea.»”
Krațki și comandantul |
Andrius și Lina |
Jonas, fratele mai mic al Linei |
4 comments
Wow, o recenzie interesanta si care chiar m-a facut sa vreau sa citesc cartea! O am, am castigat-o la un concurs organizat de cei de la Epica (si e semnata, yay! am voie sa ma bucur?), dar din pacate va trebui sa aman lectura ei pana in decembrie, deoarece noiembrie e deja plin.
RăspundețiȘtergereSucces si spor in toate!!
#hugs ^_^ (yeyyy <3, mă bucur și eu cu tine!). E perfectă pentru iarnă! Lectură plăcută!
ȘtergerePupici
xx
Ce recenzie frumoasă!
RăspundețiȘtergereNa, ironia sorții, am câştigat-o la un concurs de pe facebook, le-am dat datele, tot, au trecut mai bine de două săptămâni şi nu s-a întâmplat nimic. Nicio înştiințare de la ei, nimic de la poştă. Mă rog, trece şi asta cumva. Dar eram atât de entuziasmată că voi citi şi eu cartea aceasta fiindcă am citit doar păreri bune despre ea şi m-au făcut foarte curioasă.
Mult succes în tot ce faci, lecturi frumoase, zile pline de căldură şi lumină! Pupici!
Mulțumesc ^.^ !
Ștergere:( ce aiurea... dacă nu te-ai înscris deja, e un cocnurs activ pe blog unde poți câștiga cartea cu autograful autoarei ;)
#hugs
xx