Daca citesti asta, e prea tarziu!

by - februarie 21, 2015

     


     Cineva odata m-a intrebat de ce tot continui sa ma abandonez orbeste in lumi efemere, care mai devreme sau mai tarziu se vor preface in scrum. I-am raspuns ca e dulcea mea alinare. Ca oricat as incerca sa uit de durere, ea e inca acolo, prezenta undeva in interiorul meu, pregatita sa-mi cuprinda intreaga fire, secandu-ma de viata. Tac. Astept. Am fost sincer o singura data in viata si acel moment e acum cand simt cum ma dezgolesc incet in fata unei multimi oarbe, dincolo de un geam de sticla. Trebuia sa fiu sincer, aveam nevoie sa fiu sincer. Macar o data. Persoana care m-a intrebat merita asta, pentru ca ea nu e alta decat eu. Un alt eu care inca mai spera...

     Imi pun singur intrebari pentru ca nimeni altcineva nu intreaba. Imi gasesc singur raspunsuri sau evadari pentru ca nimeni altcineva nu ma ajuta. Acum ma intreb daca e mai bine sa spui un adevar dureros sau o minciuna sfasietoare. Stau. Ascult. E liniste! Aleg brusc adevarul pentru ca durerea, daca nu trece, se diminueaza si ramane ca un soare palid pe un cer innorat si mohorat. Pe cand minciuna, o data ce-a reusit sa te sfasie iti provoaca o rana adanca ce zace acolo mult timp ca rugina pe o bara veche de fier.

     Scrijelesc ceva pe o foaie de hartie. O mototolesc. Ma reapuc de scris. Degetele imi tremura din cauza unui demon ce se zbate sa iasa, dar am grija, ii tin piept. Simt zvarcolirea lui in amintiri, vad prin ochii lui orbiti de ura si simt setea unei razbunari. Iau foaia, o asez de-o parte. Iau alta si continui sa scriu. Dorinta e prea mare si simt cum interiorul meu se degradeaza, asemenea unei scrisori de dragoste arse care nu inseamna nimic mai mult decat un cancer de care vrei sa scapi. Ma opresc din scris. Iau paharul de martini si-l dau pe tot pe gat. Era prea mult lichid pentru a-mi umple gura si suvoaie mici de alcool mi se preling pe barbie. Ma sterg. Nu-i timp de pierdut. Demonul se zbate.

     Camera e goala si umbre blestematepandesc pe la colturi. Afara e o noapte intunecata, fara stele sau pic de luna. In jurul meu e racoare, iar incaperea pare un cavou. Izolat de lume ma zbat sa termin de scris ceea ce trebuie sa afli, ceea ce trebuie sa iei la cunostinta pentru a te feri. Totul inainte sa fie prea tarziu... 

     O pala de aer rece mi se urca pe sira spinarii si traverseaza ca un filger, stingand lumanarea ce palpaia muribunda langa mine. Brusc linistea e asurzitoare, camera devine un negru infinit si pale de fiori imi strabat trupul. Ceva imi spune ca nu mai sunt singur...


- Diana

You May Also Like

4 comments

  1. Sper din tot sufletul ca asta sa fie un fragment din cartea pe care ai spus ca intenționezi sa o publici, intr-un viitor apropiat, pentru ca este a naibii de buna!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ăăăăă.. Păi... ăăă... Super, chiar m-a ținut în tensiune. Succes!

    RăspundețiȘtergere
  3. Asta a fost aşa încărcată de tensiune, încât mi-am simțit inima urcându-se până în gât. Bună treabă! Reuşeşti să faci totul atât de real. Chiar sper că vei publica o carte cândva.

    RăspundețiȘtergere
  4. Ce frumos scrii! Cine ştie, poate pe viitor publici o carte :D

    RăspundețiȘtergere